| |
Jean-Pierre de CAUSSADE
Abandonarea în mâna Providenţei divine
Fragmente extrase si traduse din cartea:
Jean-Pierre de Caussade:
L’Abandon ŕ la Providence divine,
Desclée de Brouwer, Paris, 1966, retipărită în 1999
« Mesaj care s-ar putea compara cu Cântarea Spirituală
a sfântului Ioan al Crucii sau cu Cartea Dialogurilor a sfintei
Caterina de Sienna, un poem al cărui suflu mistic, inspirat din Cântarea
Cântărilor, din Psalmi şi din Apocalipsa ioanică,
se înalţă la accente cvasiprofetice… Abandonarea revine practic
la exercitarea iubirii şi a supunerii care se aplică la trei
feluri de datorii.Datoriile care se referă la imperativele conştiinţei
morale şi ale credinţei nu pot fi niciodată eludate în
favoarea unei inspiraţii interioare care ar fi suspectă dacă
ar merge împotriva poruncilor lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Obligaţiile
care decurg dintr-o datorie de stat au şi ele prioritatea pe care
nici o atracţie contrară nu le-ar putea elimina. Părintele
Caussade, totuşi, insistă în mod special asupra unui al treilea
fel de datorii pe care el îl numeşte „datoriile de providenţă”
şi care rezultă din lucrările harului în sufletele disponibile,
chiar dacă Dumnezeu nu-l acordă tuturor creştinilor în
general fără diferenţă. » (Introducere, p. 16)
I. În ce mod ne vorbeşte Dumnezeu şi
cum trebuie să-l ascultăm.
Pentru a ne explica P. Caussade o ia ca exemplu pe Fecioara Maria.
„Viaţa ei este reprezentată foarte simplu şi comun în exterior:
ea face şi îndură ceea ce fac şi îndură persoanele
de starea ei: ea va merge să o viziteze pe verişoara sa Elisabeta,
ceilalţi părinţi vor merge de asemenea acolo ca şi
ea; Maria va merge pentru a se înscrie la Betleem, şi ceilalţi
vor merge acolo; ea se retrage într-un staul, este o urmare a sărăciei
ei; se întoarce la Nazaret, persecuţia lui Irod o îndepărtează
de acolo; Isus şi Iosif trăiesc acolo din munca lor împreună
cu ea, iată pâinea zilnică a sfintei Familii. Dar din ce fel
de pâine se hrăneşte credinţa Mariei şi a lui Iosif,
care este sacramentul momentelor lor sacre? Ce descoperă ei acolo,
sub aparenţa comună a evenimentelor care îi ocupă? Ceea
ce este vizibil este asemenea cu ceea ce se întâmplă restului oamenilor,
dar invizibilul, pe care credinţa îl descoperă acolo, este descurcat,
nu este nimic mai puţin decât Dumnezeu operând lucruri foarte mari…
Acţiunea divină inundă universul, pătrunde toate făpturile,
pluteşte în jurul lor; peste tot acolo unde ele se află, este
şi ea; ea (acţiunea divină) le devansează, le însoţeşte,
le urmează…” (p.27)
II. Cum se operează în starea de abandonare…
înainte de a fi ajuns acolo.
”Există un timp în care sufletul trăieşte în Dumnezeu
şi există unul în care Dumnezeu trăieşte în suflet.
Ceea ce este propriu unui timp este contrar celuilalt. Atunci când
Dumnezeu trăieşte în suflet, acesta trebuie să i
se abandoneze cu totul providenţei sale; atunci când sufletul
trăieşte în Dumnezeu, el face apel, (se dă), cu grijă
şi cu regularitate, la toate mijloacele capabile să-l
conducă la această unire (lecturi, examene, reviste,
ghid spiritual, cuvinte, totul este orânduit). Când Dumnezeu trăieşte
în suflet, el nu mai are nimic prin sine însuşi, nu are decât
ceea ce îi dă pe moment (în fiecare clipă) principiul,
care îl însufleţeşte: nu provizioane, nu căi trasate…,
nici cărţi, de multe ori nici ghid spiritual; Dumnezeu îl lasă
fără nici un alt sprijin decât El însuşi… Sufletul îşi
simte nevoile şi mizeriile fără
a şti prin ce sau când va fi ajutat. El aşteaptă în pace
şi fără nelinişte să fie asistat, ochii lui nu
privesc decât cerul… Dumnezeu îi dă la momentul oportun
cărţile, părerile, sfaturile, exemplele înţelepţilor.
Tot ceea ce alţii află prin grija lor, acest suflet le primeşte
în abandonarea lui, şi ceea ce alţii păstrează
cu precauţie pentru a regăsi când vor dori, acest suflet le
primeşte exact în momentul nevoii, ne adminţând
decât exact ceea ce Dumnezeu vrea să îi dea pentru a nu trăi
decât prin el…” (p.29-30)
III. Cum să ne punem la dispoziţie sau să ne pregătim
”Trebuie să fii degajat de tot ceea ce simţi sau faci pentru
a merge pe această cale pe care nu se subzistă decât în Dumnezeu
şi în datoria prezentă! Toate perspectivele care sunt dincolo
de acesta trebuie să fie suprimate, trebuie să te mărgineşti
la momentul prezent fără a te gândi la cel care a precedat sau
la cel care îl urmează. Legea lui Dumnezeu fiind mereu acoperită
(simţită), un nu ştiu ce vă va face să spuneţi:
„Am, în prezent, afecţiune pentru o anume persoană, o anume
carte, să primesc sau să-mi dau această părere, să
exprim o anumită plângere (reproş), să mă deschid
acestui suflet sau să-i primesc sentimentele, să-i dau un anumit
lucru sau să i-l fac.” Trebuie urmat ceea ce se prezintă prin
impresie(îndemn) ca har, fără a o susţine nici
o clipă prin reflecţiile, raţionamentele sau eforturile
noastre; trebuie să fim ai lucrurilor pentru momentul în care
El ne leagă acolo, fără a ne angaja prin noi înşine.
Voia lui Dumnezeu ne este aplicată
pentru că ea este cea care trăieşte în noi în starea de
care este vorba aici, (ea) trebuie să ne ţină loc pentru
toate temeiurile obişnuite…
În tot ceea ce fac aceste suflete, ele nu simt decât atracţia
de a le face fără a şti pentru ce; tot ceea ce ele
pot spune se reduce la aceasta: „Mă simt purtat să scriu, să
citesc, să întreb, să privesc aceasta; eu sunt această
atracţie şi Dumnezeu care mi-o dă, face în puterile mele
un fond şi o rezervă din aceste lucruri speciale pentru a fi
mai apoi instrumentul altor atracţii care vor fi de folos pentru
mine şi pentru alţii”. Iată ce anume obligă aceste
suflete să fie simple, blânde, flexibile şi mobile la cele mai
mici adieri ale acestor impresii aproape imperceptibile. Dumnezeu care
le posedă are dreptul să le aplice la toate lucrurile pentru slava sa…” (p. 40-41).
IV Starea de abandonare, necesitatea şi
minunile ei
”În abandonare, unica regulă este momentul prezent; sufletul este
acolo uşor ca o pană, fluid ca apa, simplu ca şi copilul;
el este mobil ca o bulă pentru a primi şi urma toate impresiile
harului… O remarcă importantă care este de făcut aici,
este că în această stare de abandonare, pe această cale
de credinţă, tot ceea ce se petrece în suflet, în corp, în situaţiişi
în diferitele evenimente, oferă o aparenţă de moarte care
nu trebuie să uimească… Dumnezeu îşi are planurile lui
cu privire la suflete şi, sub aceste văluri obscure, el şi
le îndeplineşte în chipul cel mai fericit. Sub acest nume de văluri
înţeleg insuccesele, infirmităţile trupeşti,slăbiciunile
spirituale. În mâinile lui Dumnezeu totul reuşeşte, totul
se întoarce în bine; tocmai prin aceste lucruri care dezolează natura
îşi înlesneşte şi îşi pregăteşte El împlinirea
celor mai mari planuri ale sale… A trăi credinţa este, aşadar,
a trăi din bucurie, din siguranţă, din certitudine, din
încredere în tot ceea ce trebuie făcut şi îndurat în fiecare
clipă prin ordinea lui Dumnezeu…” (p. 47-48)
V. Despre starea credinţei pure
”Starea de credinţă pură este un amestec de credinţă,
speranţă şi de caritate într-un singur act care uneşte
inima cu Dumnezeu şi cu acţiunea lui. Aceste trei virtuţi
reunite nu mai sunt decât o singură virtute, nu este decât un singur
act, decât o singură înălţare a inimii spre Dumnezeu şi
o simplă abandonare în acţiunea lui. Ori, cum să exprimi
acest amestec divin, această esenţă spirituală? Cum
să-i găseşti un nume care să redea exact natura şi
ideea, şi care să facă înţeleasă
unitatea trinităţii ei? Nu mai sunt, aceste trei virtuţi,
decât o singură plăcere de Dumnezeu şi de voia lui… Numele
de credinţă pură a rămas la această unitate mistică,
cu toate că sub acest nume trebuie înţeleasă trinitatea
virtuţilor teologale. Nu este nimic mai sigur decât această
stare în ceea ce ţine de Dumnezeu, nimic mai dezinteresat în ceea
ce ţine de inimă. În ceea ce priveşte unirea lui Dumnezeu
şi a inimii, ea este, de partea lui Dumnezeu, certitudinea credinţei,
şi, de partea libertăţii inimii, certitudinea condimentată
cu teamă şi cu speranţă” (p.54).
VI. Despre abandonarea în mâna acţiunii divine.
”Dar să înaintăm în cunoaşterea acţiunii divine.
Ceea ce îi ia, după cele ce se văd, vederea de ansamblu (vizibilul),
îi dă incognito, ca să spunem aşa. Ea nu îl lasă niciodată
în lipsă… Astfel, sufletul, îndelung exersat în ştiinţa
şi practica salvării, sub imperativul raţionamentului şi
al metodelor de care se ajuta pentru a secunda harul, îşi formează,
pe nesimţite, un obicei care trece în natură de a acţiona
(care acţionează în mod natural) în toate prin credinţă
şi raţiune. El pare astfel că nu are altceva mai bun de
făcut decât ceea ce se prezintă mai întâi, fără această
suită de reflecţii de care avea nevoie altădată; nu-i
mai rămâne decât să acţioneze ca la întâmplare, ne putând
decât să se încredinţeze geniului înţelepciunii harului care nu poate rătăci.
Ceea ce acesta operează în această stare de simplitate nu arată
altfel decât minunat pentru ochii luminaţi şi spiritele inteligente.
Fără reguli dar nimic mai bine reglat; fără măsură
dar nimic mai bine concertat; fără reflecţie dar nimic
mai aprofundat; fără ingeniozitate dar nimic mai bine pregătit;
fără eforturi dar nimic mai eficace; fără prevedere
dar nimic care să se adapteze mai bine evenimentelor care survin.
Cu toate acestea sufletul se află ca şi pierdut în această
stare, nu mai are sprijin şi perspectivă, nici pe cel al reflecţiilor
care ghidau şi conduceau lucrările lui, nici pe cel al harului
care nu se mai face simţit; dar tocmai în această pierdere
el regăseşte totul, căci acest acelaşi har, substituit,
ca să spunem aşa, lui însuşi sub o nouă formă
şi propriului spirit, aduce sufletului însutitul a ceea ce i se ia
prin puritatea impresiilor ascunse”. (p.67)
VII Buna plăcere a lui Dumnezeu … în clipa prezentă
”Ordinea lui Dumnezeu, buna plăcere a lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu,
acţiunea lui Dumnezeu, harul, toate acestea înseamnă acelaşi
lucru. Scopul acestui ceva divin în această viaţă este
perfecţiunea (iubirea de Dumnezeu, de sine şi de aproapele)…
Ceea ce ni se întâmplă în fiecare clipă, prin ordinea lui
Dumnezeu, este ceea ce este mai sfânt, mai bun şi mai divin pentru
noi. Toată ştiinţa constă în a cunoaşte această
ordine la momentul prezent…
Ordinea lui Dumnezeu sau voinţa sa divină este viaţa sufletului
sub o aparenţă oarecare la care sufletul tinde sau o primeşte…
Orice raport pe care această voinţă divină îl are
cu spiritul, ea hrăneşte sufletul şi îl face să crească
mereu prin ceea ce este mai bun în el. Nici aceasta şi nici acealaltă
nu produc cele mai bune efecte, ci ceea ce este ordinea lui Dumnezeu
la momentul prezent…
Numai ordinea lui Dumnezeu este plenitudinea tuturor momentelor noastre;
ea se scurge sub mii de aparenţe diferite care devin, succesiv, datoria
noastră prezentă, formează, fac să crească şi
împlinesc în noi omul cel nou până la plenitudinea pe care Înţelepciunea
divină a ordonat-o să fie în noi…
Numai prin unirea cu voia lui Dumnezeu ne bucurăm de El, îl posedăm, şi este o iluzie să
cauţi această plăcere dumnezeiască prin alt mijloc.
Voia lui Dumnezeu este mijlocul universal; mijlocul nu este nici o manieră
sau alta, ci el are virtutea de a sfinţi toate manierele şi
toate modurile particulare…” (p.71-75).
VIII. A ne face datoria (buna plăcere a
lui Dumnezeu)…, Dumnezeu singur face tot restul.
”Buna plăcere a lui Dumnezeu uzează de fiinţa noastră
în două feluri: ori o obligă să facă anumite lucruri,
ori operează pur şi simplu în ea. Prima cere de la noi o punere
în practică a bunei plăceri manifestate (datorii) sau inspirate
(simţită); cea de a doua o simplă şi pasivă ascultare
de impresiile bunei plăceri a lui Dumnezeu; abandonarea conţine
toate acestea, nefiind decât o supunere deplină faţă de
ordinea lui Dumnezeu potrivit naturii momentului prezent. Puţin
contează pentru suflet să ştie în care dintre aceste maniere
este obligat să se abandoneze şi care sunt însuşirile momentului
prezent, dar absolut important este să se abandoneze fără
rezervă.
Aici este esenţialul abandonării, ceea ce Dumnezeu cere
de la suflet şi darul liber al inimii pe care-l cere el, este abnegaţia,
supunerea, este iubirea: restul este problema lui Dumnezeu. Şi,
fie că sufletul acţionează pentru a-şi îndeplini datoria
la care starea şi datoria lui îl obligă, fie că urmează
cu blândeţe o atracţie inspirată, fie că se supune
în pace impresiilor harului pentru trup şi pentru suflet, în toate
acestea sufletul practică în adâncul inimii un acelaşi act universal,
general, de abandonare care nu este de loc limitat de realizare sau de
efectul special care se arată pe moment, dar care, în fond, are tot
meritul şi eficacitatea pe care buna voinţă sinceră
o are întotdeauna când efectul nu depinde de ea; ceea ce ea a vrut să
facă este socotit drept înainte lui Dumnezeu… Aceasta vrea să
spună că Dumnezeu acordă momentului prezent ceea
ce acesta poate conţine (ca finit) ştiind că „inima
golindu-se de toate lucrurile a devenit capabilă de Dumnezeu”
(de infinitul care depinde de Dumnezeu însuşi) (p.80-82).
IX. Voinţa lui Dumnezeu şi momentul
prezent
”Momentul prezent este întotdeauna plin de comori infinite, el
conţine mai mult decât aveţi capacitatea să primiţi.
Credinţa este măsura, veţi găsi acolo atât
cât credeţi; şi iubirea este măsura, cu cât inima
voastră va iubi mai mult, cu atât va dori mai mult şi cu cât
va crede a găsi, cu atât va găsi. Voia lui Dumnezeu se prezintă
în fiecare clipă ca o mare imensă, pe care inima voastră
nu o poate epuiza; ea nu primeşte decât atât cât se întinde prin
credinţă, prin încredere şi prin iubire; tot restul a ceea
ce este creat nu poate umple inima voastră care are mai multă
capacitate decât ceea ce nu este Dumnezeu… Tocmai aici, în această
voinţă ascunsă şi voalată, în tot ceea ce vi
se întâmplă în clipa prezentă trebuie săpat şi o veţi
găsi mereu mai întinsă decât dorinţele voastre…
Când voia lui Dumnezeu s-a dezvăluit unui suflet şi l-a făcut
să simtă că şi Ea i se dăruieşte, de partea
Ei, el resimte în toate întâlnirile un ajutor puternic; în acest caz el
gustă, prin experienţă, fericirea acestei veniri a lui
Dumnezeu de care el (sufletul) se bucură doar pentru că a înţeles,
în practica abandonării, unde trebuie să fie în toate momentele
acestei voinţe demne de adorat…” (p.96-97)
X. Spiritualitate şi iubire de Dumnezeu
sau slujire unită cu Voia sa.
„Toate făpturile sunt vii în mâna lui Dumnezeu; simţurile nu
percep decât acţiunea făpturii, dar credinţa crede în
acţiune divină în toate. Ea vede că Isus Cristos trăieşte
în toate şi lucrează pe toată întinderea veacurilor, că
cel mai mic moment şi cel mai mic atom conţin o porţiune
din această viaţă ascunsă şi din această
acţiune misterioasă. Acţiunea făpturilor este
un voal care acoperă adâncile mistere ale acţiunii divine. Isus
Cristos, după învierea Sa, îi surprindea pe ucenicii Săi prin
apariţiile Lui, El li se înfăţişa sub forme care îl
deghizau, şi imediat ce li se descoperea, EL dispărea. Acest
Acelaşi Isus care este mereu viu, mereu lucrând, surprinde şi
sufletele care nu au credinţa destul de pură şi destul
de pătrunzătoare. Nu există nici un moment în care Dumnezeu
să nu se prezinte sub aparenţa unei dificultăţi, a
unei obligaţii sau datorii oarecare. Tot ceea ce se face în noi,
în jurul nostru şi prin noi, conţine şi acoperă acţiunea
Lui divină, deşi invizibilă, ceea ce face ca noi să
fim mereu surprinşi şi să nu recunoaştem lucrarea
sa decât atunci când ea nu mai există. Dacă am pătrunde
voalul şi dacă am fi vigilenţi şi atenţi, Dumnezeu
ni s-ar dezvălui neîncetat şi ne-am bucura de acţiunea
lui în tot ceea ce ni se întâmplă; la fiecare lucru am spune: este
Domnul! Şi am găsi în toate împrejurările că primim
un dar de la Dumnezeu, că făpturile sunt instrumente foarte
slabe, că nimic nu ne lipseşte, şi că grija continuă
a lui Dumnezeu le poartă pentru a îndepărta din noi ceea ce
nu este conform. Dacă am avea credinţa, am fi recunoscători
tuturor făpturilor, le-am mângâia, le-am mulţumi lăuntric
pentru că slujesc şi sunt atât de favorabile perfecţionării
noastre, aplicate de către mâna lui Dumnezeu…” (p.121-122)
XI. Abandonare în Dumnezeu, obscuritate şi
acţiune de credinţă
P. Caussade ne avertizează că abandonarea în Dumnezeu şi
acţiunea de credinţă nu cuprind doar „comunicări divine
luminoase şi clare” dar că ele cuprind şi multe încercări
şi obscuritate, „sentimente confuze şi întunecoase” (p.131)
”Starea de credinţă pură este o stare de cruce pură!
Totul este întunecat, totul este penibil, este o noapte care întunecă
tot ceea ce se prezintă; este adevărat că sufletul este
resemnat, că este mulţumit cu fericirea în Dumnezeu, dar el
nu simte decât atât. Este un purgatoriu în care tot sensibilul şi
vizibilul nu este decât suferinţă şi cea mai mare dintre
ele este aceea de a nu găsi în sine decât resemnare… Ce diferenţă
între a acţiona prin principii obiective, principiu ideal, principiu
de imitare sau de maximizare şi a acţiona prin principiu de
mişcare divină!” (p.136)
”Vreţi să trăiţi evanghelic ? Trăiţi în
deplină şi pură abandonare în acţiunea lui Dumnezeu.
Isus Hristos este sursa acesteia; el era ieri, el este şi astăzi
pentru a-şi continua viaţa şi nu pentru a o reîncepe; ceea
ce a făcut este făcut, ceea ce rămâne de făcut
se face în fiecare moment. fiecare sfânt primeşte o parte din
această viaţă divină, Isus Hristos este diferit în
toţi, deşi este acelaşi; viaţa fiecărui sfânt
este viaţa lui Isus Hristos, este o evanghelie nouă. Obrajii
Prea Iubitului sunt comparaţi cu straturi de miresme în care cresc
saduri mirositoare (Cântarea Cântărilor, 5,13); acţiunea
divină este grădinarul care variază în mod admirabil straturile.
Aceste strat nu se aseamănă cu nici un altul; printre toate
florile nu există două care să semene… dacă nu prin
abandonarea lor în lucrarea grădinarului, lăsându-l stăpân
să facă ce doreşte, mulţumindu-se să facă,
în cele le priveşte, ceea ce este de natura şi de starea lor.
Lăsându-L pe Dumnezeu să facă iar noi făcând ceea
ce El doreşte de la noi, iată Evanghelia, iată scriptura
generală şi legea comună” (p. 138)
(Fragmente selectate din cartea lui
Jean-Pierre de Caussade:
Abandon a la Providence Divine,
Desclee de Brouwer, 1966, reeditată în 1999)
Pentru listare economica apasati aici
Salt la inceputul paginii |
|
